Despre mine

Dorința de a scrie și publica o am de foarte mult timp. Disciplina de a face asta constant am găsit-o, însă, abia acum.

Am muncit 17 ani în televiziune.

Am început întamplator, ca reporter de știri la TVR Timișoara în primul an de facultate la Psihologie. După 6 ani am ajuns redactor -prezentator la TVR București și am fost timp de alți 6 ani prezentatoarea principalului Jurnal de seară al televiziunii publice. Când trustul Dogan Media a înființat o companie în România, m-am bucurat de oferta lor și am prezentat principalul Jurnal de știri la Kanal D România.

M-am retras din viața publică și din televiziune dupa ceva timp, când ajunsesem la suprasaturație.

Munca în televiziune, într-o redacție de știri, este fascinantă prin adrenalina și senzația importanței pe care ți le dă. E ca un drog. Mi-a plăcut să știu tot, să spun eu altora ce s-a intamplat. Când nimeni nu știe încă, eu să aflu și să comunic mai departe. Să am în studiou invitați importanți, de ale căror decizii depinde viața a milioane de români. Să am exclusivități. Cu siguranță nu toți oamenii au plăcerea asta. Pentru mine a fost ceva esențial. Un drog la care am renunțat pentru o viață mai liniștită și așezată, focusată pe copii și familie.

Trăisem ani de zile cu întrebarea chinuitoare: de ce îmi sacrific copiii pentru carieră? I-am dorit atât de mult!

Prime-time în TV înseamna seara la 7-8. Să fiu liberă dimineața, când copii sunt la școală și ocupată după-amiaza și seara când ei au nevoie de mine mi s-a părut a fi egoism. Am făcut pact cu vinovăția câțiva ani, apoi am renunțat la TV. Eram de trei ani în Kanal D, copilul meu cel mic avea probleme medicale, m-am mutat în Austria pentru a avea spitale mai bune, dar n-am rezistat mult în situația de “stay at home mum in Vienna“. M-am întors în România și m-am angajat la Realitatea TV. Aveam jurnalele de 18:00 și 20:00 în weekend. Minunat!

Credeam că am găsit varianta ideală: familie și educația copiilor în timpul săptămânii, televiziune în weekend. A funcțioanat aproape doi ani. Nu a funcționat de fapt! Aveam două job-uri și nici măcar o zi liberă. Sunt o perfecționistă, cu tot ce înseamnă asta: îmi place să fac totul impecabil, ceea ce e grozav, dar epuizant în același timp. 

 

Am renunțat la Realitatea, ajutată în decizia mea și de faptul că salariul nu îl primisem de șase luni. Era vară, am anunțat că intru în concediu și mă voi întorce abia după ce se reglementează situația salariilor restante. Au plecat apoi, rând pe rând, mai toți dintre colegii mei. Pentru mulți dintre ei a fost incomparabil mai greu decat pentru mine.

Dacă îmi este dor de televiziune? Uneori.

De redacție, de colegii care au aceeași plăcere ciudată, greu de înțeles pentru cei din afara problemei, aceea de a afla primul. Mi-e dor de studiourile de știri luminate, strălucitoare, tehnologizate, ca niște nave spațiale ale viitorului. Uneori îmi lipsește adrenalina aceea multă, multă a transmisiunilor directe neașteptate, când nu știi nimic, dar ești LIVE și afli împreună cu telespectatorii ce s-a întamplat. Obțin acum adrenalina din prezentările de evenimente. E diferit de televiziune. Să fiu privită de sute de oameni care stau în fața mea într-o sală mare, să vorbesc liber și de preferință să spun ceva interesant și captivant, nu e foarte ușor. Dar îmi place!

Cariera mea în televiziune s-a văzut…la televizor. Preocupările mele în domeniile educație sau nutriție și sport…s-au văzut mai puțin până acum.

Educația este cea mai puternică armă pe care o avem în fața necunoscutului.

Tatăl meu, absolvent de Drept,  îmi repeta dictonul latin “Omnia mea mecum portum”. Adică tot ceea ce am duc cu mine. Averile se fac și se cheltuie sau se pierd, dar ce am în cap rămâne cu mine cât timp trăiesc. Cred cu tărie în educație.

Mă ocup minuțios de educația copiilor mei, Victor și Marc. E cel mai important lucru pe care îl pot face pentru ei. Școala are rolul ei, dar ce pot să fac eu ca părinte pentru ei, școala nu va face niciodată, fie ea școală privată sau de stat. La nivel macro, mă ocup acum, prin asociația pe care o conduc, Nație prin Educație, de proiecte mai mari tocmai în acest domeniu. Concursul Național de Robotică FTC România este un proiect special pentru mine, pentru că totul a plecat de la Victor, băiatul meu pasioanat de robotică.

De ce mă preocupă nutriția?

De ce mă preocupă din ce în ce mai mult nutriția? Pentru că anii trec și sunt tot mai tânară (Mi s-a spus că pe blog trebuie să scriu doar pozitiv) și dacă tot sunt tânară de ce să nu fiu și sănatoasă. Cum am antecedente tragice în familie, tata a murit de infarct la 58, la fel părinții lui, amândoi, eu nu am altă soluție decât să fac sport și să mănânc sănătos. Vreau sa traiesc mult pentru ca atunci când mor, copiii mei să fie bătrâni si sa nu sufere. Astfel, m-am specializat în fittness și stil de viață sănătos.

O să vă împărtășesc și vouă tot ce am studiat și tot ce am experimentat. Poate vă ajută și pe voi. Sper să vă ajute și să vă inspire. Acesta este chiar scopul acestui blog.

Bine ați venit!